Autentificare | Creaza cont

NOTE DESPRE PICTURA LUI VIOREL MĂRGINEAN

Cu ocazia unei aniversări.

La mulţi ani, Maestre!

            1. Ceea ce anunţa în anul 1965 tabloul lui Viorel Mărginean „Iarna la Cenade” (foto stânga) - lucru subliniat cu acută conciziune la vremea aceea de subtilul critic Nicolae Argintescu Amza (1), anume, apariţia unui artist român hotărât să asimileze atât alte tehnici performative de panoramare spaţială, precum cea „au vol d`oiseau”, venite din reverberările magice ale realismului medieval, precum cel bruegelian, cât şi deprinderea îndrăzneaţă de a evolua spaţial într-o „cheie” nu de sol, ci de aer (văzduh) extrem-orientală - a anticipat povestea de succes a picturii sale din următorii 50 de ani, prezentându-l pe autor ca suveran-ilustrator desăvârşit al regnurilor vegetal şi animal. Era, în acelaşi timp, una dintre modalităţile fiecărui artist născut la ţară „de-a pleca din sat”, rămânând irepresibil şi imperial acolo.

Pieter Bruegel cel Bătrân, Vânători în zăpadă, 1565

            2. La Viena se găsesc adunate şi patru peisaje semnate de Pieter Bruegel cel Bătrân: „Zi întunecată” (Ianuarie), „Vânători în zăpadă” (Februarie), un peisaj din noiembrie („Întoarcerea turmei”) şi „Numărătoarea din Bethleem”... Marele romancier şi eseist englez Aldous Huxley a fost cunoscut ca unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai picturii bruegeliene. El însuşi spunea: „Peisajul din februarie” (Vânătoarea), ca şi „Uciderea pruncilor”, sunt, de fapt, studii de zăpadă. Decorurile înzăpezite se potrivesc foarte bine cu stilul lui Bruegel. Întotdeauna, pe fundalul de nea albă, obiectele întunecate sau colorate se profilează foarte distinct, siluete cu contururi precis detaşate... Toate obiectele sunt siluete parcă decupate în hârtie, dispuse în planuri succesive, cu decoruri de teatru în adâncimea scenei. Prin urmare, ori de câte ori pictează peisaje cu zăpadă, devine de un realism tulburător. Vânătorii aceia care coboară clina dealului către valea înzăpezită cu iazurile ei îngheţate par tot atâtea autentice făpturi ale iernii. Şi, continuă: „Aceste două tablouri sunt cele mai frumoase peisaje pe care le cunosc eu din creaţia secolului al XVI-lea. Vibrează de poezie, dar sunt sobre, fără excese de pitoresc sau de romantism. Râpele care se cască înspăimântător şi colţii de stâncă ce se precipită ameninţător, atât de dragi pictorilor mai vechi, nu-şi fac apariţia în aceste exemplare din opera matură a lui Bruegel. (2)

Nu e de mirare că nu au trecut neobservate de un artist de talia lui Viorel Mărginean. Dar, spre deosebire de Bruegel, Viorel Mărginean nu are „antropologie”, cum ar spune Huxley. Constrâns, 400 de ani mai târziu, să practice modelul antropologic al „omului nou”, acesta evită programatic să recurgă la personaje pentru a transmite mesajul său. Suveran în lucrări este doar sentimentul uman, dominant, care îl fereşte pe artist să cadă în pitoresc, să denatureze puritatea naturii prin introducerea siluetelor umane. Aceasta îl ajută să-şi rafineze expresia, să transmită, prin ricoşeu, marea bogăţie spirituală pe care ţi-o poate da contemplarea naturii. „Omul nou” nu există în opera lui Mărginean, pentru că artistul însuşi este „vechi”, aşa cum remarca cu „ciocoiască” satisfacţie Caragiale: „Sunt vechi, Dom`le!” Atât de vechi, pentru că sentimentele lui au vârsta naturii însufleţite (antropomorfizate) de om.

                              

Tang Yin (1470-1524), Iarna în munţi                Utagawa Hiroshige (1797-1858), Templu între dealuri

            3. Fie că vorbim despre pictura de peisaj - „nanga” (bujinga) - de extracţie japoneză, sau de cea tradiţională a Chinei de sud (nanzonghua), pictorii europeni, în cele din urmă, au preferat acest stil de pictură ca produs al unei idei intelectuale (literare), fiind uşor de transbordat în Occident, aşa încât stilul a atras mai ales atenţia artistică a Europei. Exemplele abundă, de la cehul Emil Orlik, care a vizitat Japonia în anii 1900-1901, sau românul Samuel Mützner care a rămas trei ani în Japonia (1912-1915). Viorel Mărginean face o subtilă apropiere formală şi tematică de această artă pe care o etalează virtuos, extrăgând din practica tehnică a acesteia doar deliciul ei formal, transparenţele care dematerializează forma, translucidităţile „de apă”, păstrând particularitatea geografică (telurică) a peisajului românesc.

            4. O astfel de îndrăzneală era atunci (1968) mai degrabă o poziţie contestatară în raport cu „învăţăturile” realismului socialist încă dominant în epocă, decât o însuşire „creatoare” a acestuia. Subtilitatea unor astfel de asocieri care veneau din caracterul mai lax al supravegherii ideologice, dar şi din „libertatea” de creaţie care accepta „preluarea critică” a valorilor artei universale, a avut un sens premonitor. Artistul, profetic, învedera o subită asociere cu temele ştiinţifice, pozitiviste, la modă: apelul la principiile cuanticii ensteiniene putea produce surpriza unor interpretări ale spaţiului plastic care exprima, potrivit teoriei cuantelor de lumină, adevărate „anamorfoze” cosmice, extinzând la nesfârşit amplitudinea lor spaţială, dar propunea şi un spaţiu ideal, geometric - izomorf, continuu, exprimat în termenii decorativităţii abstracte, orientale, şi al unei anume „naivităţi” a expresiei tehnicii, aşa cum apare aceasta în arta noastră populară („Păsările”). Putem vorbi de un discurs complicat, servit de o retorică a „maiestuosului”, monumentalului, care apare din abrevierile perspectivale abrupte şi care nu are „fierbinţeala” energetică, ci alcătuirea „rece” şi meticuloasă a conceptelor realităţii, cu accent pe detalierile de „regnuri”, „clase” şi „specii”, sugerând o inventariere enciclopedică a acesteia. O „îndepărtare” programatică de „centrul” (tema, subiectul) tabloului şi asumarea unei perspective a obiectivităţii discursului, potrivit adagiului latin „naturalia non turpia”! Pedanteria sofisticată a acestei aplicaţii are preţiozitate academică şi exclude emergenţa pasională, palpitaţiile delirante, sugestivitatea precară, haotică a simţurilor. Raţionalitatea şi „stăpânirea de sine” l-au aşezat treptat pe Viorel Mărginean printre artiştii al căror exemplu era demn de urmat!

            5. În dezbaterile teoretice ale epocii, ceea ce părea de la bun început o fraternă conjugare a tematizării naţionalului cu universalul a devenit treptat şi sub efectul de neocolit al schimbărilor psiho-sociale la care am fost cu toţii supuşi, şi în cazul lui V. Mărginean, creşterea unui discurs frenetic şi pasionant despre necesitatea împlinirii unui proiect monumental: acela de a crea prin artă, dincolo de amploarea transformărilor, imaginea unei patrii (genius loci), localizare specifică, loc ireductibil, irepetabil, amprentă, arhetip, dar şi „genă” sau „trăsătură biologică” cu o integritate naţională şi suveranitate artistică neştirbite - după cum el însuşi susţine profetic, dar şi gospodăreşte, în proiectul său de sistematizare urbană şi artistică a Bucureştilor.

            6. Reîntoarcerea, astăzi, la un concept de artă naţională în care artistul introduce imprudent şi elemente de „real-politik”, în termenii unei democraţii critice ambigue („Reconciliere”, 2003), nu este, însă, de natură să asigure succesul cauzei sale. În schimb, paradoxal, arta sa a câştigat o nouă noţiune de sens, în plină emergenţă competiţională pe piaţa mondială de artă. Aceea a unei luxurianţe virginale pe care o exprimă mesianic şi artiştii chinezi din ce în ce mai preţuiţi astăzi, nu prin tematizarea discursului, ci prin inventivitatea aproape ireală a tehnicilor lor tradiţionale de lucru. Părând că merge înapoi, pe măsura unei emancipări a abilităţii de expresie, pictura sa, constatăm cu reală surpriză, se plasează cu un pas înainte de zbaterile unor confraţi de generaţie care nu pot ieşi încă din pâcla sugestionărilor confuze, redundante, a ceea ce s-a considerat o vreme „abilitatea de a ocoli imperativele politice” ale epocii trecute, instalate autoritar ca tradiţie imediată.

Ion Vlasiu, Satul uitat (sursa www.vlasiu.go.ro)

Alexandru Chira, Batoza alegorică, 1979

            7. Redeschiderea „lăzii de zestre” a poporului român de către Ion Vlasiu, după ajungerea sa la cârma revistei „Arta” (1966-1969), după ce exegetica peisajului românesc de la Nicolae Grigorescu sau Ştefan Luchian lăsase „brazde” din ce în ce mai edulcorate în pictura noastră interbelică (Ion Teodorescu-Sion, Camil Ressu, Nicolae Tonitza, Nicolae Dărăscu, Dimitrie Ghiaţă, etc.), a constituit un factor benefic prin care artiştii contemporani putuseră eluda de două ori „estetica” realismului socialist. Odată, prin exprimarea fără oprelişte a vitalităţii rustice, naturale, emoţionale, apoi prin explorarea universului specific a peisajului naţional şi prin recuperarea unei filozofii etnice care ne-au pus pe picior de egalitate cu arta altor popoare. Dacă Ion Vlasiu a introdus în arta românească elementul etnic de tip expresionist prin insurgenţa curajoasă a primitivismului expresiei şi prin sinceritatea emoţiei, Viorel Mărginean a repus lumea copilăriei într-o ecuaţie a ingenuităţii asortată cu „podoabele” unui lirism prin care a reapărut „în vitrină” trainica legătură a omului de la ţară cu lumea sa înconjurătoare. În această ascendenţă de exclusivităţi trebuie amintit şi Alexandru Chira, recent plecat dintre vii, reprezentând o a treia vârstă care duce mai departe universul de idei şi de viaţă al comunităţii, într-un fel mai poematic, „magnetizat”, mai acuzat raţionalist şi la care cosmicul are semnificaţia unei mitologii a ruralităţii. În toate, artistul, fără a-şi nega obârşia, devine practicianul şi „înţeleptul” din ce în ce mai rafinat, schimbând treptat forma de percepţie a acestei lumi primordiale, pe măsura emancipării lui intelectuale. Toţi trei, aceşti artişti - lucru extrem de interesant - aparţin unui trunghi geografic cu latura de mai puţin de 50 de km, situat în centrul Câmpiei Transilvane (Lechinţa - Cenade - Tăuşeni) şi fiecare alcătuieşte altă latură a aceleiaşi cutii de rezonanţă a spiritului profund particular al românităţii ardelene.

Viorel Mărginean, Peste mări şi ţări, 2008

            8. „Om aspru şi candid, naiv şi sofisticat” (3), Viorel Mărginean a găsit această expresivitate în „simplitate şi un rafinament îndelung exersat” (4). Dar, astfel de itemuri nu sunt caracteristice numai lui V. Mărginean, artist născut „între doi versanţi printre care curgea o vale” şi care, pentru a-şi putea roti privirea, se căţăra mereu pe înălţimea dominantă, înregistrând cu o plăcere necenzurată bogăţia lumii aflate la picioarele sale. „Dacă ar fi rămas ţăran în satul lui - îmi spunea Mircea Spătaru - Viorel ar fi fost mereu cu un pas înaintea consătenilor săi!”

 „Templul” naturii este cel în faţa căruia se apleacă înfiorat, chiar dacă resimte calmul demiurgic - asemeni Domnului care „îl conducea cu Sine pe Adam, să numească împreună lucrurile”, după expresia lui Dan Hăulică (5).

                

Enigmă verticală, 2003                   Copacul magic, 2000  (Colecţia Elsia Niculescu)                Penaje în cascadă

Privind „din ceruri”, ochiul său înregistrează plutirea calmă a păsării în zbor şi întreaga „poveste” a unei ambianţe geografico-temporale. Dar, uneori, toate aceste lucruri „mici” de care te îndepărtezi în zbor, devin hiperbole, regnuri, clase, specii, ocupă orizontul, devenind „concepte” studiate ale naturalului, un fel de „arhetipuri” în sensul nominalismului medieval, o întrupare a „logosului” creator. „Pasărea în zbor”, „Primul fluture”, „Florile” sunt întotdeauna simboluri nediferenţiate formal în specii, subspecii, etc., dar care performează pe orbita gândului. Păunii, acele „păsări ale fericirii”, se află, ele însele, într-o ambiaţa luminoasă, paradisiacă şi au aerul unei împliniri, departe de a fi circumstaţiale (Ciclul Păunilor, 2007). Dar, tocmai eleganţa şi rafinamentul desenului şi al culorii dau aceeaşi împlinire celestă care vine din filozofia tainică a Orientului, deprins în egală măsură cu eternitatea lumii, dar şi cu echilibrul interior imperturbabil. Iar acest lucru apare cel mai pregnant la Viorel Mărginean, astfel încât naivitatea, ingenuitate lui, par simple supoziţii care ne oferă un excelent prilej şi cheie de lectură. Sau, mai degrabă, o tehnică insinuantă de dedublare a Învăţătorului care adoptă graiul Eremiţilor spre a fi mai convingător!

Vasile Radu / Iulie 2013

NOTE

1. Argintescu-Amza, Nicolae, Dincolo de atelier - Viorel Mărginean, în România Literară, 5 iunie, 1969.

2. Aldous Huxley, Şi restul e tăcere, Colecţia eseuri, Editura Univers, 1977, pag.86-87.

3. Andrei Pleşu, 1982.

4. Idem.

5. Haulică, Dan, Expoziţia omagială V. Mărginean, 2013.

Lasa un comentariu

© Artexpert

Cluj-Napoca, str. Iuliu Maniu nr. 10

tel. 0264590041, 0740451789

e-mail: artexpertgallery1@gmail.com

CABINET EXPERTIZE - PFA RADU P. VASILE

Cluj-Napoca, Blv. Nicolae Titulescu nr. 4

Tel: 0744544374

e-mail: artexpertgallery1@gmail.com