Autentificare | Creaza cont

DE LA FABRICA DE BIDINELE LA FABRICA DE PENSULE

sau

ARTA ÎN CHINGILE PUTERII (MECENATUL ETATIST)

            Căderea regimurilor totalitare din Europa de Est în anii '90 (şi în România) a ridicat profunde şi neaşteptate probleme asupra judecăţii critice şi istorice a artei din aceste ţări, complicând, odată mai mult, răspunsul la întrebări precum scopul şi valoarea acesteia în societate, proiectând asupra conştiinţelor artistice, ca şi asupra gânditorilor, prespectiva descurajantă şi punitivă a recunoaşterii unor tragice, implacabile erori. Un val mocirlos de suspiciuni critice infamante s-a revărsat asupra unei bune părţi a creatorilor, acoperind până la sufocare conştiinţele încordate să caute adăpost în afara mareei bulversante care ameninţa să acopere artistul cu supoziţiile unei vinovăţii delirante.

            Ceea ce fusese, la mijlocul secolului trecut, perspectiva promiţătoare, potenţată de entuziasm şi încântare extaziată, a soluţionării pentru totdeauna a condiţiei artistice şi a rezolvării tuturor problemelor creaţiei prin asumarea de către stat a sarcinilor necesare fiinţării artei şi traiului artistului, prin înlocuirea mecenatului fortuit, individualist şi privat de tip burghez, s-a transformat brusc, sub efectul ineluctabil al revoluţiilor politice din vechile state comuniste, într-un act de constatare disperată, demobilizantă, a unui eşec implacabil care a împins o bună parte a creaţiei artistice într-o fundătură a istoriei, răspândind retroactiv o judecată descalificantă la adresa artiştilor colaboraţionalişti ai puterii din acestă perioadă. Sistemul opresiv al statelor totalitare - caracterizat prin introducerea unui mecanism de dirijism extrem, manipulator asupra dorinţelor, voinţelor şi proiectelor artistice, alternând cu introducerea mecenatului etatist, subvenţionarea creaţiei, sub autoritatea instituţiilor de stat create în acest scop şi, odata cu acestea, apariţia pretenţiei comanditarului de a impune modele, reducând contribuţia individuală a artistului la rolul de propagandist al sistemului - a alterat în mod fatal fundamentul libertăţii artistice cu care artistul se obişnuise încă din Renaştere.

            Perspectiva ca operele de artă să nu mai fie... „create pe stoc”, în aşteptarea cumpărătorilor, avusese asupra artiştilor un efect liniştitor, aceştia privind cu încredere şi satisfacţie apariţia unui comanditar „sigur” şi „onest”, dispus să comande şi să achite fără fasoane creaţia artistică. Achiziţia operei devenise un instrument sigur pentru supravieţuirea artistului, acesta fiind incapabil să vadă, la capătul drumului, subtilul efect al înşelătoriei publice. Răspândirea socială a operei de artă, care dădea consistenţă ideologică comunităţii şi legitima noua putere, a coborât opera de pe piedestalul ei etern, aceasta decăzând sub specia pasageră a istoricităţii, devenind un simplu instrument de educaţie socială, eventual un document anost al istoriei recente, redus la dimensiunile „carbonizate” ale unei culturi defuncte, în mare parte renegate, cu autori condamnaţi.

Paul Sima, Inaugurare, Muzeul de Artă Cluj-Napoca

            Muzeele şi-au văzut o bună parte a patrimoniului lor contemporan învăluit de „aspicul” difuz al renegării tot după criterii politice, de oportunitate. Se nega însăşi funcţia educativă a acestora, conţinutul şi valoarea mesajelor acestei artei devenită brusc „muzeală”. Atâta vreme cât vechile instituţii muzeale din statele occidentale continuau să producă îmbulzeală la porţile lor şi pelerinaje isterice ale admiratorilor... Operele create prin munca artiştilor, unele nelipsite de aura valorii intrinseci şi a talentului autorilor, plătite de societate cu bani grei, retrase din spaţiul public, au fost ignorate şi au dispărut treptat învăluite de haloul amnezic, sau au fost violent contestate cu aceeaşi „mânie proletară” cu care au fost întâmpinate „suratele” lor în urmă cu 50 de ani, de alte grupuri sociale, de alţi ideologi, strivite sub şenilele altor comandamente politice.

            Lumea post-comunistă a înlăturat barierele care o despărţeau de democraţiile occidentale, precipitându-se cu frenezie hulpavă să înghită pe nerăsuflate hălcile din cadavrul unui stat socialist expiat. Din marea proprietate socialistă privatizată nu au rămas decât patrimoniile publice de artă, bunurile culturale, valori indigeste pentru vocaţiile hrăpăreţe aflate în plin avânt al pustiirilor. „Activele economice” au fost privatizate, iar valorile de artă îngrămădite în patrimoniile publice au rămas să atârne ca un balast prea greu pentru bugetele firave ale noilor democraţii. După clocotul răzbunător şi avântul vindicativ al primilor ani, îndreptate asupra autorilor unor astfel de opere, nu a rămas decât tăcerea, liniştea îngheţată a unor depozite cu „opere” căzute în „decrepitudine”, peste care se aşterne în continuare praful gros al uitării.

Mohi Sándor, Blocuri noi, Muzeul de Artă Cluj-Napoca

            Fitilul care a scăpărat în anul 1989 a detonat combustia aceleiaşi „revoluţii perpetue” menite să dizloce fundaţiile monumentelor, să sfâşie ţesătura valorilor, profilul spiritual al mai vechilor epoci. S-au reiterat - ca un ecou al aceloraşi valuri şi vremuri besmetice - avânturile futuriste, dar fără subtilitatea umoristică şi ironia inteligentă a avangardelor de altădată: Uitaţi! Ruinele, Europa, Muzeul!, noile vremuri fiind un bun prilej al reeditării vechilor răfuieli, peste spaţiile contestate atârnându-se paranteza oarbă a unui pustiu cultural. Un loc în care n-a crescut nimic! Fără glorificări, fără patetice rememorări şi restaurări critice, s-a eliberat spaţiul pentru noi cavalcade avântate, pentru impostura romantică şi juvenilă, pentru modestele vrejuri ale unor noi avangarde târâtoare, răspândite pe acelaşi sol îngrăşat de trupuri! Ceea ce putea fi „political correctness” s-a dovedit a fi din nou un prilej de a investi... impostura. Nu s-a mai pus deloc problema recunoaşterii şi a păstrării operelor, acestea devenind dovezile unei infracţiuni culturale la care s-au dedat creatorii concedenţi, cei „mai slabi de înger” fiind în egală măsură repudiaţi, alături de cei cu convingeri marxiste, care, dintr-un soi de oportunism imoral, au continuat să servească puterea.

            În pofida acestor vicisitudini, judecata corectă trebuie să acorde circumstanţe şi acelor bunuri culturale, purtând alte semnificaţii decât pe acelea pe care noul val ne împinge să le recunoaştem. Armata acestor creatori a fost surprinzător de repede decimată, dezorganizată sub valul dezertărilor de circumstanţă. „Dezertorii” s-au străduit să-şi caute sfârşitul „natural”, copleşiţi de ruşinea oprobiului public circumstanţial. S-a pierdut astfel orice consistenţă polemică şi care, la urma urmei, reprezintă vocaţia dintotdeauna a artei. Ceea ce în secolul al XX-lea era incontestabil arta ca angajament este ignorat acum cu desăvârşire. Prin ea se neagă o mare parte a istoriei artei umanităţii. Chiar dacă iniţial arta militantă - arta comandată şi plătită de societate, de regi, papi, principi, episcopi, activişti şi secretari cu propaganda, şefi de instituţii comuniste - a pornit ca fiind un paradis artistic al avangardelor, ea a sfârşit prin a conţine experienţa dureroasă şi funestă a acelor revoluţii fanatice care îşi devorează propriii lor copii.

            Derapajele de acest fel n-au ocolit nici Muzeul de Artă din Cluj Napoca. După ce abia prin anii 1987-1988, cu mijloace şi cu resurse discutabile se încopise un „Muzeu al Colecţiilor de Artă” (a se citi „un muzeu al donaţiilor”) mizându-se pe vanitatea fiecărui autor, ca donându-şi propriile lucrări, acesta să fie reprezentat în muzeu, desigur, nu cu lucrările realizate la comandă, se putuseră astfel ocoli criteriile politice şi ideologice ale expunerii. Se obţinuse astfel, cu subtilitate şi inteligenţă, „desenul”, cartogrfierea istorică adevărată a artei plastice dezvoltate în acest areal. Schimbarea de regim a provocat apoi imediat un recul detestabil, acest muzeu nou, creat în condiţii dintre cele mai precare, a fost desfiinţat de noii factori politici fără nici o răspundere. Pe de altă parte, la sediul central al Muzeului de Artă, se desăvîrşise noua paginaţie a Galeriei naţionale abia în anii 1995-1996, o paginaţie profesională, corectă, rezultată din cercetarea patrimoniului de către muzeografi dedicaţi acestei munci, fără nici o intruziune a politicului. Nici nu este de mirare că noua „faţă” a expunerii fusese nominalizată pentru prestigiosul Premiu de al Muzeului European al Anului - EMYA (1997). Dar, apoi, dând curs unor impulsuri nu ştiu de ce natură, expunerea de artă contemporană şi parţial cea de artă modernă (interbelică) a fost dezafectată, lărgindu-se în mod nepermis spaţiul liber pentru expoziţiile temporare, treptat muzeul fiind împins să renunţe la funcţiile sale vitale, adică protecţia, cercetarea şi promovarea patrimoniului său cultural, devenind, prin uzurpare, un fel de „oficiu al expoziţiilor de artă contemporană”. Se poate bănui interesele cui stau în spatele acestui abuz profesional şi politic.

            Un reviriment remarcăm acum prin relizarea unei ample expoziţii retrospective a pictorului Anton Lazăr, e adevărat, cu sprijinul unor colaboratori de calibru (Negoiţă Lăptoiu) şi cu readucerea benefică a colecţionarilor şi a lucrărilor acestora în muzeu.

Petre Abrudan, Tineri pe şantiesrul naţional (1972), Muzeul de Arta Cluj-Napoca

            Şi mai interesantă este expoziţia „Constructorii viitorului” organizată de către muzeograful Dan Breaz, care „a luat la mână” o parte a patrimoniului recent de artă - cel rezultat din comenzile politice şi din achiziţiile operate de puterea politică locală şi centrală, fără pretenţii exhaustive - selecţionând sub cupola unei metafore lucrările rezultate din „politizările picturii româneşti în perioada 1950-1989”.

            Acest adagiu este discutabil: cine este vinovat de „politizare”? Puterea? Artistul? Sau, este aceasta o „vină” a autorului care, introducând în operă anumite „artificii” compoziţionale şi de mesaj, s-a asigurat de achiziţionarea ei de către stat. Nu se înţelege din expunerea lucrărilor şi din textul care le însoţeşte dacă aceste lucrări sunt un „rebut istoric”, deci nu ar mai merita nici un fel de preţuire estetică, fiind simple dovezi ale unei istorii delirante, sau, o parte măcar a acestor lucrări ar putea să-şi găsească locul într-o altă paginaţie de artă contemporană? Cel puţin din perspectiva unei istorii reale a artei din care nu poate lipsi „episodul” artei comuniste. Este necesar şi un muzeu al comunismului românesc, tot aşa precum a fost necesar muzeul rezistenţei politice de la Sighet.

Abodi Nagy Béla, Se cuceresc dealurile (1952?) , Muzeul de Artă Cluj-Napoca

            Recentele evenimente ocazionate de împlinirea a 100 de ani de la naşterea artistului băimărean Vida Gheza ne întăresc sugestia unei necesare reconsiderări a fenomenului politic din epocă privit prin prisma adevăratelor valori perene, imuabile, pe care şi le-au asumat artiştii dintotdeauna. O parte din artiştii epocii trecute ar putea fi integraţi să zicem „Fabricii de bidinele” cu rol propagandistic, altă parte a rămas la „fabrica de pensule” - termen la modă, acum, după ce s-au şters toate urmele industrializării socialiste în România. Artiştii înşişi au rămas cu nostalgia „fabricii”- ca loc unde se împlineşte performanţa artei profesioniste - chiar dacă nu toate artefactele lor devin „marfă”. Pentru a fi mai concilianţi, să conchidem: această expoziţie de bun augur este expoziţia „fabricii de colorat realitatea”, remarcabilă acum, când multă lume se repede să „înnegrească” ambalajul ei.

Vasile Radu / Iulie 2013

  • Pal2013 - 07 - 17 - 05:45 pm

    " O parte din artiştii epocii trecute ar putea fi integraţi să zicem „Fabricii de bidinele” cu rol propagandistic, altă parte au rămas la „conchidem: această expoziţie de bun augur este expoziţia „fabricii de colorat realitatea”, remarcabilă acum, când multă lume se repede să „înnegrească” ambalajul ei." Realitatea este una si numai una. Depinde din ce unghi, de pe care parte o privim. Lucrari "propagandistice" au avut, intotdeauna, si cei mai mari, si/sau cei mai consacrati artisti. Pentru asta nu este voie sa-i condamnam, sa-i blamam, sa-i inlaturam. Tine de istoria unei natiuni, problema este cand incepem sa o negam, sa "innegrim" nu numai ambalajul dar si continutul ei. Salut organizatorilor

Lasa un comentariu

© Artexpert

Cluj-Napoca, str. Iuliu Maniu nr. 10

tel. 0264590041, 0740451789

e-mail: artexpertgallery1@gmail.com

CABINET EXPERTIZE - PFA RADU P. VASILE

Cluj-Napoca, Blv. Nicolae Titulescu nr. 4

Tel: 0744544374

e-mail: artexpertgallery1@gmail.com